Dacă vom fi atenți la conținutul impresionant al rugăciunilor care dau frumusețe și bogăție deosebită slujbei Vecerniei din ziua Rusaliilor, vom sesiza că într-una dintre ele sunt pomeniți cei morți. Pomenirea fraților întru credință care au plecat în lumea de dincolo este una dintre cele mai respectate datini creștine. Această datină ține de cultul morților, despre care știm că este adânc înrădăcinat în credința și în tradiția liturgică a Bisericii.

Mulți dintre dumneavoastră, cei care participați la cultul public al Bisericii Ortodoxe, știți că, la fiecare Sfântă Liturghie, acești martiri sunt pomeniți împreună cu eroii neamului nostru. Preotul sau episcopul pomenește atunci pe toți cei care, printr-o cruzime de neînchipuit a autorităților comuniste, și-au găsit sfârșitul sau au suferit traume iremediabile: bărbați, femei, copii, tineri, bătrâni, oameni învățați, țărani simpli, elevi, studenți, credincioși de toate confesiunile, români sau alte etnii și naționalități.

În cadrul întâlnirii de azi vă invit la un moment de reflecție asupra acestei secvențe teribile din istoria României și nu numai.

Postul Mare este o perioadă de asceză, de reținere, de bunăcuviință, de cumpătare. Acestea sunt, de fapt, cuvintele-cheie, care definesc întreaga perioadă prepascală și definesc întreaga chemare a creștinului.

La această chemare contribuie, într-o bună măsură, și celebrările liturgice din această perioadă. Aici ne aducem aminte, în special, de Liturghia Darurilor mai înainte-sfințite, care domină întreg arealul liturgic al perioadei dinainte de Paști.

A publicat acest material într-un număr al revistei „România Literară” și se intitulează „Îmi cer iertare”. Articolul se potrivește fiecăruia dintre noi și, mai ales, fiecărui intelectual implicat în viața polis-ului.

Pentru omul contemporan acest deziderat este perimat, anacronic, deoarece acesta a transformat trupul într-un idol. O constată însuși Sfântul Andrei Cretanul: „Însumi idol m-am făcut”. Acest fenomen se constată în întreaga cultură din zilele noastre. Fie că vorbim de cultura mediatică, cea gastronomică sau cea vestimentară, totul se reduce la viața biologică.

În acest context, Biserica și membrii acesteia, clerici și mireni, sunt chemați să dovedească actualitatea acestui deziderat.

În ultimii 34 de ani s-au construit multe biserici tocmai pentru faptul că lipseau. În primul rând, ne gândim la marile orașe și la cartierele acestora care nu aveau biserici. Edificarea unei biserici reprezintă un eveniment de natură eclesială și are o finalitate ce ține de Împărăția ce va să fie, eshatologică.

Aceasta înseamnă că realizarea unui astfel de proiect depășește nivelul nevoilor liturgice imediate ale unei comunități parohiale sau monahale.

În primul rând, vom sesiza următorul lucru, fiind fundamental să știm aceasta: în realitate, există un singur și unic preot, adică Iisus Hristos și, prin urmare, o singură preoție, adică a Sa, veșnică, eternă.

Pătrunzând în lume, preoția unică, veșnică a lui Iisus ia doua forme sau dimensiuni: preoție împărătească și preoție slujitoare sau sacramentală. Aceste două aspecte nu pot fi separate radical, pentru că rădăcina lor este aceeași: Iisus Hristos.

Vă propun să aprofundăm acest subiect, apelând la învățătura de veacuri a Bisericii noastre.

Pătrundem din nou, în acest orizont atât de frumos, atât de luminos al iconografiei pe sticlă, artă țărănească care s-a dezvoltat în satul Nicula, aducând gloria acestui sat peste veacuri. Aș dori să ne amintim faptul că vechii zugravi de la Nicula, țărani, au pictat icoane pe sticlă, în primul rând, pentru casele și bisericile sătești.

Icoanele lor reflectă spiritualitatea și sensibilitatea satului tradițional românesc din Ardeal, așa cum și-a împlinit acest sat destinul lui până pe la sfârșitul Primului Război Mondial.

Această extindere a Euharistiei nu a fărâmițat în entități de sine-stătătoare Trupul unic a lui Hristos, adică Biserica. De obicei, comunitățile euharistice sau bisericile locale din epoca primară aveau mai mulți preoți care formau așa-numitul prezbiterium, adică sfatul, soborul, consiliul Episcopului. Preoții săvârșeau actele de cult împreună cu Episcopul, dar și singuri, atunci când se întâmpla ca el să nu fie de față, fiind multe situații de acest fel.

Comunitățile creștine, păstorite de preoții aflați în ascultare față de Episcopul care-și avea reședința în marile centre urbane, au început să apară încă de la sfârșitul secolului al III-lea.

Vă propun, așadar, pentru întâlnirea de astăzi, o istorie a evoluției parohiei și a relației acesteia cu ierarhia.

Se înțelege că ziua de 15 ianuarie a fost rânduită ca sărbătoare oficială a Culturii Române datorită faptului că, în această zi, facem pomenire de venirea pe lume a lui Mihai Eminescu.

În emisiunea noastră de azi, doresc să vă rețin atenția cu câteva deschideri în universul absolut impresionant al publicisticii lui Mihai Eminescu, aceasta însemnând activitatea lui ca ziarist.

Personalitatea marcantă a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna a avut reverberații nu doar în publicistica românească, ci și în cea străină. Astfel, am socotit potrivit să vă prezint câteva pagini cu privire la personalitatea marelui ierarh dintr-un studiu mai larg al profesorului Keith Hitchins, istoric american cu studii la universități de prestigiu din Statele Unite, Franța și România. De altfel, autorul a publicat la editura Universității Harvard, un volum întreg cu privire la Andrei Șaguna și românii transilvăneni în deceniul abolutismului (1849-1959).

Pr. Prof. Ioan Bizău

Spune Mitropolitul Antonie Bloom: „Cred că această întrebare are două părți, în primul rând, partea referitoare la neputința răposaților, iar în al doilea rând îndepărtare de Dumnezeu. Neputință există, iar îndepărtarea nu poate fi. În romanul „Frații karamazov” al lui Dostoievski, există între notițele starețului Zosima un capitol intitulat „Despre iad”. În acest capitol minuscul, Dostoievski definește iadul astfel: „locul unde totul este prea târziu, prea târziu să crezi în fața evidenței, prea târziu să mai lucrezi după legea iubirii, când ți se aruncă în ochi realitatea că nu există nici viață și nici mântuire decât în limita legii iubirii. În fața evidenței care s-a descoperit, e deja târziu să crezi, e târziu să-ți manifești iubirea.”

Și apare întrebarea, ce putem face cu această neputință? Omul stă față în față cu ceea ce este el, se vede așa cum este, își vede depărtarea de Dumnezeu, mai mare sau mai mică, și îndepărtarea de oameni din pricina lipsei iubirii.

De asemenea, vede că viața sa s-a împletit cu viața altora, uneori până într-un mod groaznic. Dar ce poate face? Da, el poate cere milă, poate conștientiza starea sa, dar ajutorul trebuie să-i vină de undeva și poate veni numai de la mila lui Dumnezeu. Dar mila lui Dumnezeu nu reprezintă neadevărul lui Dumnezeu, nedreptatea, sau o slăbiciune lui Dumnezeu. Apostolul Pavel ne spune atât de concis, clar și de drept că nimic necurat nu va intra în împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare, ceva trebuie să se întâmple cu omul ca să i se deschidă calea.

Și iată că în fața sa se deschide o altă posibilitate. Pământul este încă pământ, iar pe el trăiesc oameni prin viața cărora a trecut și care, foarte posibil, nici nu știu cum îl cheamă, dar asupra cărora rămas amprenta personalității sale. Tocmai oamenii aceștia îl pot ajuta. Cu ce anume? Noi ne putem ruga pentru cei adormiți. Bineînțeles, nu ne rugăm ca Dumnezeu să procedeze nedrept cu ei, să le ierte ceea ce nu merită iertare, să-i ierte pe oameni în circumstanțe care nu permit iertare, dar rugăciunea noastră ne spune despre un singur lucru: oricât de păcătos ar fi, chiar oricât de criminal, omul acela a lăsat în viața sa măcar un singur om cu iubire pentru el. Dacă cineva se roagă pentru el, înseamnă că iubirea este vie și rugăciunea noastră trebuie să fie mărturia ei. Tocmai de aceea îl ținem minte pe omul acesta, nu numai cu memoria minții, ci și cu memoria inimii, pentru că omul acesta a semănat în sufletul nostru o sămânță de iubire pentru sine, dar poate și un colț de iubire ne-a deschis inimă, minte, ochii și mâinile noastre.

Rugăciunea aceasta își împlinește scopul pe deplin numai atunci când nu se limitează numai la cuvinte. Nu este de ajuns numai să ne aducem aminte despre date fixe, să se slujească Parastase pentru el și să ne mulțumim cu aceasta. Dacă omul a trăit pe pământ, și a trăit în zadar, viața sa trebuie să continue cumva în noi, în viața noastră. Fiecare exemplu al binelui, dreptății, frumuseții pe care l-am primit de la omul acela trebuie să capete trup, să devină realitate concretă, astfel încât tot binele care a fost în el să continue să lucreze pe pământ prin noi. 

Pe parcursul acestei întâlniri am ales să medităm împreună la memoria spațiului sacru. Aceasta și pentru faptul că pe zi ce trece, oamenii încep să nu mai aibă nimic sfânt, aproape nici un loc de pe fața pământului nu se mai bucură de aura sacralității. Oamenii intră fără niciun fel de atenție, fără nici o grijă, fără nici o noblețe, fie că e vorba de mănăstire, că e vorba de muzeu, că e vorba de școală, de o răstignire de la răspântia drumului, de o biserică. 

În ziua pomenirii sale, am găsit potrivit să ne readucem aminte de darurile, de prezența și de biografia excepțională a Sfântului ș vrednicului de pomenire Antim Ivireanul.